CJUE, Marea Cameră, hotărârea din 9 martie 2021, D. J./Radiotelevizija Slovenija, C-344/19, ecli:eu:C:2021:182

Extrasele exacte din hotărâre la care trimit ghidurile.

1. Punctele 10, 13, 14 și 16

   De la 1 august 2008 până la 31 ianuarie 2015, D. J. a exercitat funcții de tehnician specializat în cadrul stațiilor de emisie din Pohorje (Slovenia) și, ulterior, din Krvavec (Slovenia). Natura muncii, distanța dintre aceste stații de emisie și domiciliul său, precum și dificultățile periodice de a ajunge la acestea îi impuneau să se cazeze în apropierea amplasamentelor respective. Unul dintre aceste două situri era de altfel atât de îndepărtat de domiciliul lui D. J., încât i‑ar fi fost imposibil să se deplaseze zilnic acolo, chiar și în condițiile meteorologice cele mai favorabile. Angajatorul lui D. J. a amenajat, în clădirile celor două stații de emisie, cazarea acestuia și a unui alt tehnician, amândoi prezenți în același timp în fiecare dintre stațiile de emisie menționate mai sus. După îndeplinirea obligațiilor profesionale, cei doi tehnicieni se puteau astfel odihni în spațiul de zi sau puteau avea activități recreative în apropiere.

   Textul în documentul-sursă ↗

2. Punctele 10, 13, 14 și 16

   În această din urmă perioadă, angajatul putea părăsi stația de emisie în cauză. El trebuia însă să poată fi contactat prin telefon și, dacă era necesar, să revină la locul său de muncă într‑un interval de o oră. Numai activitățile urgente trebuiau să fie îndeplinite imediat, celelalte activități putând fi efectuate în ziua următoare. Angajatorul lui D. J. îi plătea reclamantului din litigiul principal, pentru această perioadă de gardă în regim de permanență, o indemnizație în cuantum de 20 % din salariul său de bază. Cu toate acestea, dacă, în perioada menționată, D. J. era chemat să intervină, timpul necesar intervenției sale era luat în calcul și remunerat ca timp de lucru normal.

   Textul în documentul-sursă ↗

3. Punctele 10, 13, 14 și 16

   D. J. a introdus o acțiune pentru ca orele în care era supus unui astfel de serviciu de gardă în regim de permanență să îi fie plătite la același tarif ca orele de muncă efectuate în afara timpului de lucru normal, indiferent dacă a efectuat sau nu vreo activitate profesională concretă pe durata acestui serviciu de gardă. În susținerea acțiunii sale, reclamantul a invocat împrejurarea că a locuit în unitatea în care își presta activitatea profesională și că, prin urmare, a fost prezent la locul de muncă 24 de ore pe zi. Ținând seama de natura muncii sale și de faptul că locuia în stațiile de emisie, D. J. a considerat că nu putea dispune în mod liber de timpul său, în special întrucât trebuia, atunci când era în perioada de gardă în regim de permanență, să răspundă la apeluri și, dacă era necesar, să fie în măsură să ajungă la locul său de muncă într‑un interval de o oră. Având în vedere faptul că pe amplasamentul stațiilor de emisie nu avea multe posibilități de activități recreative, cea mai mare parte a timpului ar fi petrecut‑o de altfel în cadrul acestor stații de emisie.

   Textul în documentul-sursă ↗

4. Punctele 10, 13, 14 și 16

   D. J. a declarat recurs la instanța de trimitere, în cadrul căruia a arătat că angajatorul său a interpretat în mod incorect noțiunea de „timp de lucru efectiv”, în sensul articolului 142 din Legea privind raporturile de muncă. Astfel, această noțiune nu ar acoperi doar timpul în care lucrătorul își prestează efectiv serviciile, ci și tot timpul în care el este prezent la locul indicat de angajatorul său. Or, acesta din urmă i‑ar fi impus perioade de serviciu de mai multe zile și ar fi abuzat de recurgerea la perioadele de gardă în regim de permanență.

   Textul în documentul-sursă ↗

5. Punctele 23, 56, 58 și 66

   Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în cadrul unei proceduri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea nu are competența de a aprecia situația de fapt din litigiul principal sau de a aplica normele de drept al Uniunii a căror interpretare i se solicită unor măsuri sau situații naționale, aceste aspecte fiind de competența exclusivă a instanțelor naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2013, Libert și alții, C‑197/11 și C‑203/11, EU:C:2013:288, punctul 94). În aceste condiții, revine Curții sarcina de a oferi instanței de trimitere un răspuns care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată, furnizându‑i toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 septembrie 2019, VIPA,C‑222/18, EU:C:2019:751, punctul 50 și jurisprudența citată).

   Textul în documentul-sursă ↗

6. Punctele 23, 56, 58 și 66

   Revine însă instanței de trimitere sarcina de a aprecia, având în vedere ansamblul circumstanțelor speței, dacă D. J. a fost supus, în perioadele sale de gardă în regim de permanență, unor constrângeri de o asemenea intensitate încât au afectat, în mod obiectiv și foarte semnificativ, posibilitatea sa de a gestiona în mod liber, în aceste perioade, timpul în care serviciile sale profesionale nu erau solicitate și de a consacra acest timp propriilor interese.

   Textul în documentul-sursă ↗

7. Punctele 23, 56, 58 și 66

   Prin urmare, modul de remunerare a lucrătorilor pentru perioadele de gardă nu intră sub incidența Directivei 2003/88, ci a dispozițiilor relevante din dreptul național. În consecință, această directivă nu se opune aplicării unei reglementări a unui stat membru, a unei convenții colective de muncă sau a unei decizii a unui angajator care, în vederea remunerării unui serviciu de gardă, ia în considerare în mod diferit perioadele în care prestațiile de muncă sunt efectiv realizate și cele în care nu se realizează nicio muncă efectivă, chiar atunci când aceste perioade trebuie considerate în integralitatea lor „timp de lucru” în sensul directivei menționate (a se vedea în acest sens Ordonanța din 11 ianuarie 2007, Vorel, C‑437/05, EU:C:2007:23 punctul 35).

   Textul în documentul-sursă ↗

8. Punctele 23, 56, 58 și 66

   Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că o perioadă de gardă în regim de permanență, în care un lucrător trebuie doar să poată fi contactat prin telefon și să poată ajunge la locul său de muncă, în caz de nevoie, în interval de o oră, putând totodată fi cazat într‑o locuință de serviciu pusă la dispoziția sa de angajatorul său la acest loc de muncă, dar fără a fi obligat să rămână acolo, nu constituie în integralitatea sa timp de lucru în sensul acestei dispoziții decât dacă dintr‑o apreciere globală a ansamblului circumstanțelor speței, în special a consecințelor unui astfel de interval de timp și, eventual, a frecvenței medii de intervenție în această perioadă, rezultă că constrângerile impuse lucrătorului menționat în perioada respectivă sunt de o asemenea natură încât afectează în mod obiectiv și foarte semnificativ posibilitatea acestuia din urmă de a gestiona în mod liber, în aceeași perioadă, timpul în care serviciile sale profesionale nu sunt solicitate și de a consacra acest timp propriilor interese. Caracterul nefavorabil activităților recreative al împrejurimilor imediate ale locului în cauză este lipsit de pertinență în scopul unei astfel de aprecieri.

   Textul în documentul-sursă ↗

9. Punctele 61 și 65

   În aceste condiții, trebuie arătat că, în vederea aplicării Directivei 2003/88, calificarea unei perioade de gardă drept „perioadă de repaus” nu aduce atingere îndatoririi angajatorilor de a respecta obligațiile specifice care le revin, în temeiul Directivei 89/391, pentru a proteja securitatea și sănătatea lucrătorilor lor. Astfel, această din urmă directivă își găsește pe deplin aplicarea în materia perioadelor minime de repaus zilnic, de repaus săptămânal și de timp de lucru maxim săptămânal, fără a aduce atingere dispozițiilor mai stricte și/sau specifice prevăzute în Directiva 2003/88 (Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctul 61).

   Textul în documentul-sursă ↗

10. Punctele 61 și 65

    Rezultă că, ținând seama de obligația lor de a proteja lucrătorii împotriva riscurilor psihosociale care ar putea apărea în mediul de lucru al acestora din urmă, angajatorii nu pot institui perioade de gardă atât de lungi sau frecvente încât să constituie un risc pentru securitatea sau pentru sănătatea lor, independent de faptul că aceste perioade sunt calificate drept „perioade de repaus” în sensul articolului 2 punctul 2 din Directiva 2003/88. Este de competența statelor membre să definească, în dreptul lor național, modalitățile de aplicare a acestei obligații.

    Textul în documentul-sursă ↗

11. Punctul 62

    Or, în primul rând, din articolul 5 alineatul (1) și din articolul 6 din Directiva 89/391 rezultă că angajatorii sunt obligați să evalueze și să prevină riscurile pentru securitatea și sănătatea lucrătorilor legate de mediul lor de muncă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2001, Comisia/Italia, C‑49/00, EU:C:2001:611, punctele 12 și 13, precum și Hotărârea din 14 iunie 2007, Comisia/Regatul Unit, C‑127/05, EU:C:2007:338, punctul 41), printre care figurează anumite riscuri psihosociale, precum stresul sau epuizarea profesională.

    Textul în documentul-sursă ↗