PROBLEMA JURIDICĂ
Poate un salariat să piardă automat concediul anual plătit și compensația la încetarea raportului numai pentru că nu a cerut concediul și poate garanția europeană fi invocată împotriva unui angajator privat?
Faptele relevante
Un salariat cu mai multe contracte pe durată determinată urma să își înceteze raportul de muncă la 31 decembrie 2013. Angajatorul îl invitase prin scrisoarea din 23 octombrie să își efectueze concediul; acesta a luat două zile. Litigiul privea plata solicitată pentru 51 de zile neefectuate aferente anilor 2012 și 2013.
Soluția
Instanța națională trebuie să încerce interpretarea conformă. Dacă aceasta nu este posibilă, garanția din Cartă impune, într-un litigiu între particulari din domeniul dreptului Uniunii, neaplicarea normei incompatibile și protejarea concediului sau a compensației când angajatorul nu dovedește diligența necesară.
Motivarea, pe scurt
Organizarea națională a concediilor poate ține seama de interesele părților, dar nu poate stinge dreptul fără o posibilitate efectivă de exercitare. Angajatorul trebuie să creeze această posibilitate, să încurajeze efectuarea și să informeze precis și la timp asupra consecințelor neefectuării; sarcina probei îi revine. Dreptul Uniunii nu îi impune să constrângă lucrătorul să ia concediul. Atunci când acesta se abține deliberat și în deplină cunoștință de cauză după ce a avut efectiv posibilitatea, dreptul Uniunii nu se opune pierderii potrivit regimului național.
Ce putem învăța și ce limite are
CJUE interpretează dreptul Uniunii, fără să tranșeze faptele litigiului național sau să acorde ea însăși suma cerută.
Hotărârea nu autorizează plecarea unilaterală în orice perioadă aleasă de salariat.
Nu rezultă un drept de a acumula nelimitat concediul sau de a obține bani în locul concediului în timpul contractului.
Lipsa unei obligații europene de constrângere a salariatului nu anulează obligația acestuia din dreptul român de a respecta programarea legală.
Ghiduri asociate
Textul hotărârii
Hotărârea poate fi consultată la sursa publică indicată. Fișa de pe această pagină rezumă problema juridică și nu înlocuiește textul hotărârii.
Texte citate în ghiduri 14 EXTRASE
Extrasele exacte din hotărâre la care trimit ghidurile.
dispozitivul, punctul 1
Articolul 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru și articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia, în cazul în care lucrătorul nu a solicitat să își exercite dreptul la concediu anual plătit în perioada de referință în cauză, acest lucrător își pierde la sfârșitul acestei perioade – în mod automat și fără verificarea prealabilă a aspectului dacă acestuia i s‑a oferit efectiv de către angajator, în special printr‑o informare corespunzătoare din partea acestuia din urmă, posibilitatea de a‑și exercita acest drept – zilele de concediu anual plătit dobândite în temeiul dispozițiilor menționate pentru perioada respectivă, precum și, în mod corelativ, dreptul la o indemnizație financiară pentru concediul anual plătit neefectuat în cazul încetării raportului de muncă. Revine, în această privință, instanței de trimitere sarcina de a verifica, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, dacă poate ajunge la o interpretare a acestui drept de natură să garanteze deplina efectivitate a dreptului Uniunii.
Textul în documentul-sursă ↗dispozitivul, punctul 2
În cazul imposibilității de a interpreta o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal astfel încât să se asigure conformitatea cu articolul 7 din Directiva 2003/88 și cu articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale, rezultă din această ultimă dispoziție că instanța națională sesizată cu un litigiu între un lucrător și fostul său angajator care are calitatea de particular trebuie să lase neaplicată reglementarea națională respectivă și să se asigure că, în ipoteza în care acest angajator nu poate stabili că a dat dovadă de deplina diligență necesară pentru ca lucrătorul să aibă efectiv posibilitatea de a‑și efectua concediul anual plătit la care avea dreptul în temeiul dreptului Uniunii, respectivul lucrător nu poate fi privat nici de dreptul său dobândit la un asemenea concediu anual plătit, nici, în mod corelativ și în cazul încetării raportului de muncă, de indemnizația financiară pentru concediul neefectuat a cărei plată este, în acest caz, direct în sarcina angajatorului în cauză.
Textul în documentul-sursă ↗punctul 10
În perioada 1 august 2001-31 decembrie 2013, domnul Shimizu a fost angajat de Max‑Planck în temeiul mai multor contracte pe durată determinată. Raportul de muncă dintre cele două părți era supus dispozițiilor BUrlG și ale Contractului colectiv de muncă aplicabil funcționarilor publici.
Textul în documentul-sursă ↗punctul 11
Prin scrisoarea din 23 octombrie 2013, Max‑Planck l‑a invitat pe domnul Shimizu să își efectueze concediul înainte de încetarea raportului de muncă, fără să îi impună însă perioade de efectuare pe care să le fi stabilit. Domnul Shimizu a efectuat două zile de concediu, la 15 noiembrie și, respectiv, la 2 decembrie 2013.
Textul în documentul-sursă ↗punctul 12
După ce a solicitat Max‑Planck fără succes, prin scrisoarea din 23 decembrie 2013, plata unei indemnizații de 11979 de euro pentru 51 de zile de concediu anual neefectuate aferente anilor 2012 și 2013, domnul Shimizu a introdus o acțiune în vederea obligării Max‑Planck la plata în cauză.
Textul în documentul-sursă ↗punctul 13
Întrucât această acțiune a fost admisă atât în primă instanță, cât și în apel, Max‑Planck a sesizat cu recurs instanța de trimitere, Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania).
Textul în documentul-sursă ↗punctul 14
Această instanță arată că dreptul la concediu anual plătit în discuție în litigiul principal s‑a stins, în temeiul articolului 7 alineatul 3 din BUrlG, întrucât nu a fost exercitat în cursul anului pentru care s‑a acordat concediul. Astfel, în temeiul articolului 7 alineatul 3 din BUrlG, dreptul lucrătorului la concediul care nu a fost efectuat în cursul anului pentru care a fost acordat se stinge, în principiu, la sfârșitul anului respectiv, cu excepția cazului în care sunt îndeplinite condițiile de reportare prevăzute la această dispoziție. Așadar, dacă lucrătorul a avut posibilitatea să efectueze concediul în cursul anului pentru care a fost acordat, dreptul său la concediu anual plătit se stinge la sfârșitul anului respectiv. Din cauza stingerii dreptului menționat, acesta nu ar mai putea fi transformat într‑un drept la o indemnizație în temeiul articolului 7 alineatul 4 din BUrlG. Situația nu ar fi diferită decât în cazul în care, în pofida unei cereri de concediu a lucrătorului formulate în timp util către angajatorul său, acesta din urmă i‑a refuzat efectuarea concediului în cauză. În schimb, articolul 7 din BUrlG nu ar putea fi interpretat în sensul că angajatorul ar fi obligat să îl constrângă pe lucrător să își efectueze concediul anual plătit.
Textul în documentul-sursă ↗punctul 27
În ceea ce privește cauza principală, trebuie să se arate că, potrivit explicațiilor furnizate de instanța de trimitere, refuzul fostului angajator al domnului Shimizu de a‑i plăti o indemnizație financiară pentru concediul anual plătit neefectuat înainte de încetarea raportului de muncă se bazează pe o normă de drept național în temeiul căreia dreptul la concediu se stinge, în principiu, nu ca urmare a încetării raportului de muncă menționat, ca atare, ci ca urmare a faptului că lucrătorul nu a solicitat, în cursul acestui raport de muncă, să efectueze concediul respectiv în perioada de referință la care se raporta.
Textul în documentul-sursă ↗punctul 35
În această privință, Curtea a precizat în special că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 nu se opune, în principiu, unei reglementări naționale care prevede modalități de exercitare a dreptului la concediu anual plătit acordat în mod expres de această directivă care includ chiar pierderea dreptului menționat la sfârșitul unei perioade de referință sau al unei perioade de report, cu condiția însă ca lucrătorul al cărui drept la concediu anual plătit s‑a pierdut să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita dreptul conferit de directiva respectivă (Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz‑Hoff și alții, C‑350/06 și C‑520/06, EU:C:2009:18, punctul 43).
Textul în documentul-sursă ↗punctul 40
Or, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 32 din concluzii, o asemenea pierdere automată a dreptului la concediu anual plătit, care nu este condiționată de verificarea prealabilă a împrejurării că lucrătorului i s‑a oferit efectiv posibilitatea de a‑și exercita acest drept, nu respectă limitele, amintite la punctul 35 din prezenta hotărâre, care se impun în mod imperativ statelor membre atunci când acestea stabilesc modalitățile de exercitare a dreptului menționat.
Textul în documentul-sursă ↗punctul 44
Deși trebuie să se precizeze, ca răspuns la problema pe care o ridică prima întrebare în această privință, că respectarea obligației care decurge pentru angajator din articolul 7 din Directiva 2003/88 nu poate merge până la a‑l constrânge pe acesta să impună lucrătorilor săi să își exercite în mod efectiv dreptul la concediu anual plătit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2006, Comisia/Regatul Unit, C‑484/04, EU:C:2006:526, punctul 43), totuși angajatorul menționat trebuie, în schimb, să se asigure că îi oferă lucrătorului posibilitatea de a‑și exercita un asemenea drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King, C‑214/16, EU:C:2017:914, punctul 63).
Textul în documentul-sursă ↗punctul 45
În acest scop și astfel cum a arătat de asemenea avocatul general la punctele 41-43 din concluzii, angajatorul este obligat în special, având în vedere caracterul imperativ al dreptului la concediu anual plătit și pentru a asigura efectul util al articolului 7 din Directiva 2003/88, să se asigure în mod concret și pe deplin transparent că lucrătorul este efectiv în măsură să își efectueze concediul anual plătit, incitându‑l, dacă este necesar în mod formal, să facă acest lucru și informându‑l, în același timp, în mod precis și în timp util pentru a garanta că respectivul concediu este încă apt să garanteze persoanei interesate repausul și destinderea la care se presupune că contribuie, cu privire la faptul că, dacă nu îl efectuează, acesta va fi pierdut la sfârșitul perioadei de referință sau al unei perioade de report autorizate.
Textul în documentul-sursă ↗punctul 46
În plus, sarcina probei în această privință revine angajatorului (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 martie 2006, Robinson‑Steele și alții, C‑131/04 și C‑257/04, EU:C:2006:177, punctul 68). În cazul în care acesta nu poate stabili că a dat dovadă de deplina diligență necesară pentru ca lucrătorul să aibă efectiv posibilitatea de a‑și efectua concediul anual plătit la care avea dreptul, trebuie să se considere că stingerea dreptului la concediul respectiv la sfârșitul perioadei de referință sau de report autorizate și, în cazul încetării raportului de muncă, lipsa corelativă a plății unei indemnizații financiare pentru concediul anual neefectuat ar încălca articolul 7 alineatul (1) și, respectiv, articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88.
Textul în documentul-sursă ↗punctul 47
În schimb, în cazul în care angajatorul menționat este în măsură să facă dovada care îi revine în această privință, astfel încât ar reieși că, în mod deliberat și în deplină cunoștință de cauză cu privire la consecințele care decurg din aceasta, lucrătorul s‑a abținut să își efectueze concediul anual plătit după ce i s‑a oferit posibilitatea de a‑și exercita în mod efectiv dreptul la acesta, articolul 7 alineatele (1) și (2) din Directiva 2003/88 nu se opune pierderii dreptului respectiv și nici, în cazul încetării raportului de muncă, lipsei corelative a unei indemnizații financiare pentru concediul anual plătit neefectuat.
Textul în documentul-sursă ↗
Informațiile nu constituie consultanță juridică.